sau...
De ce nu m-am facut psihoterapeut
In anul trei de facultate m-am hotarat ca nu vreau sa ma fac psihoterapeut; da-i-ar bunul sanatate profei de psihiatrie... caci ne-a dus la "centre" si ne-a pus sa lucram cu "institutionalizatii". Cu bolnavii... Dupa cateva seminarii am stiut ca nu voi a ma face terapeut. Nu pentru ca mi-a fost teama ca n-as putea influenta cursul "bolii" clientilor mei. Dimpotiva! Pentru ca mi-a fost teama ca i-as influenta. N-am stiut pe-atunci sa-mi definesc in prea multe cuvinte de ce nu vreau sa ma fac terapeut (nu mai vreau... caci pentu meseria asta ma batusem cu alti 21,5 de candidati pe un loc la deplorabilele cursuri de psihologie ale universitatii bucurestene, in urma cu doar trei anisori). Cuvintele de-atunci au fost putine; cam astea: "cine maica ma-sii sunt eu sa decid ce e normal si ce e a-normal?" Cine sunt eu sa stiu daca omul asta n-a venit pe lumea asta tocmai pentru a se lupta cu monstrii sai imaginari? Da' daca un terapist sarguincios l-ar fi tratat pe Don Quijote? Sau pe Hamlet? Da' parca nici n-au fost cuvinte deloc... a fost mai mult simtire. Si cata dreptate-am mai avut s-aleg simtirea.










